01/08/2011

o29_-_mi-e dor, mi-e dor de frații mei din labrador!

uneori mă simt de parcă (zic, de parcă, pentru că nu am idee cum se simt ele de fapt) aș fi una dintre acele femei abuzate, fizic, verbal, & sau /, în orice caz, abuzate, bruscate, asupra cărora se face uz de violență. vezi doamne, îmi înțeleg vina; până la un punct. există un punct în care nu mai poți arunca pisica - pisica se înmoaie și nu mai e pasabilă. există punctul acela în care orice om cu o urmă de glagorie știe să-și stăpânească reacțiile, știe să facă pasul înapoi și să se calmeze, să privească lucrurile într-o altă perspectivă. 

ori omul ăsta pare să nu mai știe să se oprească în acel punct. 

două zile de obiecte distruse, răceală, seismograf și ochi umflați de plâns. două zile în care, cred, ar fi trebuit să ne bucurăm de numărătoarea inversă și de oamenii dragi care, surprinzător, și-au confirmat prezența la evenimentul nostru. două zile în care trebuia să chicotim complice, să ne ținem în brațe, adăugând (la fel ca dimineață) un ursuleț foarte moale - care, cândva, mi-a adus un inel, așa cum moș crăciun aduce cadouri, în care voiam să fie dragoste sub toate formele, moale și iute și intens și molcom și, și, și, mă pierd în detalii când vine vorba de ce lipsește. 

a început săptămâna mare. această parodie care, sper, nu va deveni tragicomedie. 

2 comments:

  1. am sa citesc postarile ca pe povesti... nu despre tine ci despre cineva...
    Saptamana asta trebuie sa fie despre cap in nori si plutire si oameni frustrati si invidiosi pe dragostea, hotararea si pasul vostru... nici o secunda altfel...
    Eu n-as face pasul pentru nici o alta stare... si nici macar paralele cu femei abuzate n-ar trebui sa fie in ganduri...
    Dar asa-s eu... gandesc viata prea simplu... dragostea prea simplu... prietenia prea simplu...
    S-aud de ochi plansi de fericire...

    ReplyDelete
  2. cândva, erau povești care păreau despre cineva, și nu despre mine, într-atât erau de frumoase. pe atunci nu simțeam nevoia să sucesc și să răsucesc cuvinte într-un blog, din prea mare singurătate și dorință ca, totuși, să scot totul afară drama-free. așa sunt eu, niciodată nu mă pot opri să destăinui partea strălucitoare; e mai mereu întuneric și frig. eterna victimă...

    și totuși, ai dreptate, și știu. și mă mărit din încăpățânare, și poate, doar POATE, paralela cu săptămâna mare nu e doar o ironie a sorții.

    ReplyDelete