o32_-_dacă e vineri, e coada... săptămânii!

e vinerea mare paradoxală, și nu voi mai blasfemia precum aseară. aseară eram ruptă-n felurite chipuri, după sărbătorirea romantismului extrem maratonând desculță pe asfalt încins de vest (nici o diferență față de asfaltul încins de sud, cred eu), ca să-mi dovedesc disperarea și alte cuvinte cu d. by the way, am decis: NU îmi mai arăt disperarea. faptele de ieri (joia mare paradoxală) mi-au arătat că prea exagerez; prea dau apă la moară. dacă vreau respect, nu îl câștig fugind pe străzi desculță, căpiată, cu bunătate de rochiță în dezordine și pe cale să fac infarct. chestiile astea lacrimogene bollywoodiene, pare-mi-se că nu funcționează conform planului. după o vreme, e nevoie de calm și de sânge rece. mna. 

revenind la blasfemie, cu siguranță conținea cuvântul futai, și nu o dată, ci repetat în cadrul a câteva sintagme ecleziastice. o nouă formă de disperare, de frustrare, acest amalgam de vorbe care, în primă fază, îl/mă face să - râdem, însă după aceea nu face decât să lase un gust amar. am trăit o sumă de dezamăgiri săptămâna asta, care a fost parcă șlefuită să îmi scoată ochii cu defectele celuilalt: complexe, lașitate -- lucru slab, cum bine se zice în ardeal -- și veșnica poveste, banii și urmările acestora. 

mi-e clar. am nevoie de o nouă filosofie financiară. 

până una-alta, eu tot îmi fac prima etapă a nunții. POIMÂINE. și ca să se vadă că, deși îngropată în telefoane, pisici, cumpărături și praf de haine, mobilă și var, bag de seamă blogosfera, îmi fac tema.

coada mă face să mă gândesc, invariabil, la terminologie și etimologie. fir-ar să fie limba-mi și urechea-mi de lingvistă, zic! deseori, folosesc acest cuvânt cu sens peiorativ, deși îl îndulcesc la fel de des, zicându-i codiță, pentru că p**iță ar suna a piuliță și, neexistând corelații de formă și fond, ar da naștere la nenumărate confuzii. de altfel, la queue (fr.) și der/die/das (mi-e lene să verific) schwanz (de.) desemnează și denumirea argotică a aceluiași organ masculin. v-am zis.

ar trebui poate să evoc și niscai amintiri comuniste, însă eu sunt un copil pseudo-periodic, căruia mama i-a povestit cum îl hrănea cu tacâmuri și îl schimba la lumina lămpii cu petrol, însă amintirile mele vii datează din perioada post-aceasta. de la tricoul cu struguri, 3 ani, eforie sud și femeia de serviciu bau-bau.

* despre toate acestea, Sol crede.